„Incidentul Tilea”, Germania și Carol al II-lea

Cu doar câteva luni înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a existat un „incident” diplomatic în care personajul principal a fost ambasadorul român la Londra Virgil Tilea. În martie 1939, Tilea le-a comunicat diplomațiilor britanici că România a primit un fel de „ultimatum” din partea Germaniei, prin care Hitler solicita monopolul asupra exporturilor românești și subordonarea producției industriale intereselor germane. Dacă România accepta, atunci Germania urma a garanta frontierele românești. Dar cum a reacționat Germania la „incidentul Tilea”?

La puțin timp după ce a aflat de conținutul discuțiilor dintre Virgil Tilea și diplomații britanici, guvernul român a dezmințit în mod categoric afirmațiile ambasadorului român de la Londra.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Mai mult, în jurnalul său, regele Carol al II-lea l-a apostrofat profund pe  Virgil Tilea: „Seara primesc știri că Tilea, la Londra, s-a condus ca un dobitoc, luând inițiative nepermise”.

De altfel, Carol II-lea era extrem de atent la relațiile pe care România le avea cu Germania deoarece nu dorea sa facă o politică care putea fi interpretată drept o provocare pentru Germania, „provocare care ar pricinui o accelerare a impulsului de acțiune germană și ar justifica-o. Ar precipita evenimentele care, atât pe noi, cât și pe puterile occidentale le-ar găsi pregătite insuficient spre a putea reacționa”.

Ce gândeau germanii?

Reacția Germaniei la „incidentul Tilea” nu s-a lăsat prea mult așteptată. Guvernul de la Berlin a negat orice presiune asupra României.

Detalii despre ce gândeau diplomații germani aflăm din memoriile dr. Gerhard Stelzer, consilier la Legația germană din București:

„Din punct de vedere al momentului, încercările ministrului român la Londra s-au suprapus cu criza pragheză. Astfel, Tilea nu s-a sfiit să prezinte destul de grosolan și incorect ameninţarea din partea Germaniei. Deci, în timp ce la București se negocia acordul economic între Germania şi România, la Londra, guvernul român solicita asigurarea hotarelor sale. (…) Chestiunea amenințării României de către Germania, care jucase un anumit rol în discuțiile de la Londra, fusese dezvoltată realmente numai în interesul obiectivelor politice ale guvernului român şi nu era în niciun fel actuală, dacă n-ar fi avut în vedere o anumită amenințare din partea Ungariei”.

Hitler despre acordul economic cu România: „S-a spus că vi l-am impus. Este absurd”

În acele zile, după cum menționează și diplomatul german, se desfășurau intense negocieri între România și Germania pentru încheierea unui acord economic. Însuși Carol al II-lea s-a implicat puternic în negocierile pentru parafarea acordului.

Chiar în ziua parafării actului, Carol al II-lea nota în jurnalul său: „Dimineață vine Călinescu (Armand Călinescu, prim-ministru, n.r.), care până la 5 a discutat cu nemții; au adoptat formula mea; mai rămân azi de dimineață de pus la punct unele retușări, așa încât se speră că azi după-amiază se va iscăli”.

Câteva ore mai târziu, Carol al II-lea face o altă însemnare în jurnal: „După-masă, în sfârșit s-a iscălit și l-am primit, la 6:30, în audiență de plecare, pe Wohlthat (președintele Camerei de Comerț Germano-Române, n.r.). Ducă-se…”.

În mare, tratatul prevedea elaborarea unui plan economic pe mai mulți ani care „va ține cont de cerințele de import germane” și de „dezvoltarea producției române”.

Hitler a apreciat, într-o discuție cu Grigore Gafencu, ministrul de Externe român, că acordul cu România este „bun, căci se bazează pe interese naturale. El este durabil. S-a spus că vi l-am impus. Este absurd. Schimbările stabilite prin acest acord vă consolidează poziția”.

Echilibrarea balanței de către Carol al II-lea

La puțină vreme după încheierea acordului economic cu Germania, guvernul României a semnat convenții economice atât cu Franța, cât și cu Marea Britanie, care aveau drept scop o contrabalansare a acordului încheiat cu Berlinul.

Dar și mai important, pe 31 martie 1939, Marea Britanie și Franța au acordat atât Poloniei, cât și României, un pact de asistență mutuală. „România și Polonia sunt recunoscute ca ţări amenințate și, ca atare, în caz de agresiune Marea Britanie și Franța, laolaltă, se obligă să le ofere asistența lor militară”.

Carol al II-lea consemna următoarele detalii în jurnalul său: „lucru fericit este că această garanție nu privește numai cazul de război, dar și tulburări interne, presiuni economice și concentrări de trupe la graniță, care ar periclita independența țării”.

Regele și Tilea

Pe 1 aprilie 1939, Carol al II-lea îl primește în audiență pe ambasadorul României la Londra, Viorel Virgil Tilea, și îi reproșează modul în care a acționat: „i-am spălat capul pentru metoda așa de puțin diplomatică cu care a acționat la Londra”.

Totuși, regele a sesizat că într-un final acțiunea precipitată a lui Tilea de la Londra a avut efecte pozitive pentru România. „Nu pot totuși să nu recunosc că efectele au fost bune, că el e acela care a stârnit toată vâlva aceasta”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O fotografie „revoltătoare” din Primul Război Mondial

Planul secret al Germaniei pentru destabilizarea internă a Marii Britanii, Franței și a Rusiei, în Primul Război Mondial

Politicienii și oamenii de cultură care au trădat România în Primul Război Mondial

Ce speranțe și-a pus Franța în intervenția României în Primul Război Mondial. „Intervenția română ar permite să rupem definitiv echilibrul”